2.Mose 16 | Hoffnung für alle

Hoffnung für alle

Gott sorgt für sein Volk

1 Alle, die zur Gemeinschaft der Israeliten gehörten, zogen von Elim aus weiter. Am 15. Tag des 2. Monats nachdem sie Ägypten verlassen hatten, erreichten sie die Wüste Sin, die zwischen Elim und dem Berg Sinai liegt. 2 Bald fingen die Leute wieder an, sich über Mose und Aaron zu beschweren. 3 Sie stöhnten: »Ach, hätte der HERR uns doch in Ägypten sterben lassen! Dort hatten wir wenigstens Fleisch zu essen und genug Brot, um satt zu werden. Ihr habt uns doch nur in diese Wüste gebracht, damit wir alle verhungern!« 4 Da sprach der HERR zu Mose: »Du wirst sehen: Ich lasse Brot vom Himmel für euch regnen! Die Israeliten sollen morgens losgehen und so viel einsammeln, wie sie für den Tag brauchen, mehr nicht. Denn ich will sie auf die Probe stellen und herausfinden, ob sie mir gehorchen. 5 Aber am sechsten Tag sollen sie doppelt so viel einsammeln wie sonst, um es für sich zuzubereiten.« 6 Darauf sagten Mose und Aaron zu den Israeliten: »Heute Abend werdet ihr erfahren, dass der HERR es war, der euch aus Ägypten herausgeführt hat, 7 und morgen früh werdet ihr mit eigenen Augen seine Herrlichkeit sehen. Er hat eure Vorwürfe gehört. Denn wer sind wir schon, dass ihr euch über uns beschwert? Damit lehnt ihr euch nicht gegen uns auf, sondern gegen den HERRN! 8 Trotzdem wird er euch abends Fleisch zu essen geben und am Morgen Brot genug. Er hat gehört, wie ihr ihn anklagt! Euer Murren richtet sich ja nicht gegen uns, sondern gegen den HERRN!« 9 Mose beauftragte Aaron: »Ruf die ganze Gemeinschaft der Israeliten zusammen! Sie sollen vor den HERRN treten, denn er hat ihre Vorwürfe gehört.« 10 Aaron richtete dies den Israeliten aus. Als sie sich versammelt hatten und zur Wüste hinüberschauten, erschien dort der HERR in seiner Herrlichkeit, mitten in einer Wolke. 11 Der HERR sprach zu Mose: 12 »Ich habe die Klagen der Israeliten gehört. Darum sag ihnen: Heute Abend, wenn es dämmert, werdet ihr Fleisch zu essen bekommen und morgen früh so viel Brot, wie ihr braucht. Daran sollt ihr erkennen, dass ich der HERR, euer Gott, bin!« 13 Am selben Abend zogen Schwärme von Wachteln heran und ließen sich überall im Lager nieder. Und am nächsten Morgen lag Tau rings um das Lager. 14 Als er verdunstet war, blieben auf dem Wüstenboden feine Körner zurück, die aussahen wie Reif. 15 Die Israeliten entdeckten sie und fragten sich: »Was ist das bloß?« Nie zuvor hatten sie so etwas gesehen. Mose erklärte ihnen: »Dies ist das Brot, das euch der HERR zu essen gibt. 16 Der HERR hat angeordnet: Jeder von euch soll so viel sammeln, wie er für seine Familie braucht, einen Krug von zweieinhalb Litern für jede Person, die in seinem Zelt lebt.« 17 Die Israeliten hielten sich daran und lasen die Körner auf, einer mehr, der andere weniger. 18 Doch als sie es zu Hause maßen, hatte der nicht zu viel, der viel eingesammelt hatte, und wer nur wenig aufgelesen hatte, dem fehlte nichts. Jeder hatte genauso viel mitgenommen, wie er für seine Familie brauchte. 19 Mose befahl: »Hebt nichts davon bis zum nächsten Morgen auf!« 20 Einige Israeliten aber hielten sich nicht daran und ließen etwas übrig. Am nächsten Morgen war es voller Würmer und stank. Mose wurde zornig auf sie. 21 So lasen die Israeliten jeden Morgen die Körner auf, jeder so viel, wie er zum Essen brauchte. Später, wenn es heiß wurde, schmolz der Rest am Boden und verschwand. 22 Am sechsten Tag kam doppelt so viel Nahrung zusammen wie sonst – fünf Liter für jeden. Die führenden Männer Israels gingen zu Mose und sprachen ihn darauf an. 23 Mose erklärte ihnen: »Der HERR hat angeordnet: Morgen sollt ihr den Sabbat feiern, den Ruhetag, der ganz dem HERRN geweiht ist. Backt heute aus den Körnern Brot, oder kocht sie, ganz wie ihr wollt. Was übrig bleibt, hebt für morgen auf!« 24 Das taten die Israeliten. Und diesmal war die Speise nicht verdorben wie sonst und enthielt auch keine Würmer. 25 Mose befahl: »Esst heute, was von gestern übrig ist, denn heute halten wir den Ruhetag, der dem HERRN geweiht ist. In der Wüste werdet ihr nichts finden! 26 Sechs Tage lang könnt ihr die Körner sammeln, aber am siebten Tag, dem Sabbat, wird nichts da sein.« 27 Trotzdem versuchten einige Israeliten, am siebten Tag Körner zu sammeln. Doch sie fanden nichts. 28 Da sagte der HERR zu Mose: »Wie lange weigert ihr euch noch, meine Gebote und Weisungen zu befolgen? 29 Denkt daran, dass ich euch den siebten Tag als Ruhetag gegeben habe; darum versorge ich euch am sechsten Tag mit der doppelten Menge Nahrung. Geht also am Sabbat nicht los, um Körner zu sammeln, sondern bleibt in euren Zelten!« 30 Daraufhin hielt das Volk den siebten Tag als Ruhetag ein. 31 Die Israeliten nannten die Körner »Manna«^[1]. Sie waren weiß wie Koriandersamen und schmeckten gebacken wie Honigkuchen. 32 Mose sagte zu den Israeliten: »Der HERR hat befohlen, einen Krug voll Manna für eure Nachkommen aufzubewahren. Sie sollen sehen, womit er euch in der Wüste ernährt hat, nachdem er euch aus Ägypten befreit hatte.« 33 Dann wies Mose Aaron an: »Füll zweieinhalb Liter Manna in einen Krug und bewahre es im Heiligtum des HERRN auf, damit es für die kommenden Generationen erhalten bleibt!« 34 Aaron gehorchte und stellte den Krug mit dem Manna ins Heiligtum vor die Bundeslade.^[2] (2Mo 36,1) 35 Die Israeliten lebten vierzig Jahre lang von Manna, bis sie an der Grenze Kanaans besiedeltes Land erreichten. 36 Damals benutzte man als Hohlmaß ein Fass von 25 Litern und einen Krug, in den ein Zehntel davon passte – zweieinhalb Liter.

Noua Traducere Românească

Mana și prepelițele

1 Întreaga comunitate a fiilor lui Israel a plecat din Elim și a ajuns în pustia Sin, care este între Elim și Sinai, în ziua a cincisprezecea a lunii a doua după ieșirea lor din țara Egiptului. 2 În pustie, întreaga comunitate a fiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise și a lui Aaron. 3 Fiii lui Israel le‑au zis: „O, de‑am fi fost omorâți de mâna DOMNULUI în țara Egiptului, când stăteam lângă oalele cu carne și mâncam pâine din belșug! Căci ne‑ați adus în pustia aceasta ca să faceți să moară de foame toată adunarea aceasta!“ 4 Atunci DOMNUL i‑a zis lui Moise: „Iată, voi face să plouă pâine din cer pentru voi. În fiecare zi poporul să iasă și să adune pâine pentru ziua aceea. Îi voi pune la încercare ca să văd dacă vor umbla sau nu potrivit cu legea^[1] Mea. 5 În ziua a șasea să pregătească ce au adunat, într‑o cantitate dublă față de ce au adunat în fiecare zi.“ 6 Moise și Aaron le‑au zis tuturor fiilor lui Israel: „Diseară, veți ști că DOMNUL v‑a scos din țara Egiptului, 7 iar dimineață veți vedea slava DOMNULUI, pentru că El aude cârtirile voastre împotriva Lui. Căci ce suntem noi, ca să cârtiți împotriva noastră?“ 8 Moise a zis: „Veți ști aceasta când DOMNUL vă va da carne seara, iar dimineața – pâine din belșug, pentru că DOMNUL v‑a auzit cârtirile pe care le‑ați rostit împotriva Lui. Ce suntem noi? Cârtirile voastre nu sunt împotriva noastră, ci împotriva DOMNULUI.“ 9 După aceea, Moise i‑a zis lui Aaron: „Spune întregii comunități a fiilor lui Israel: «Apropiați‑vă de DOMNUL, căci El a auzit cârtirile voastre.»“ 10 În timp ce Aaron vorbea întregii comunități a fiilor lui Israel, ei s‑au uitat înspre pustie și iată că slava DOMNULUI s‑a arătat în nor. 11 DOMNUL i‑a vorbit lui Moise, zicând: 12 „Am auzit cârtirile fiilor lui Israel. De aceea spune‑le: «Între cele două seri^[2] o să mâncați carne, iar dimineața – pâine din belșug. Atunci veți ști că Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru.»“ (2Mo 12,6) 13 Seara au venit niște prepelițe care au acoperit tabăra. Dimineața, în jurul taberei, se afla un strat de rouă. 14 Când stratul de rouă s‑a ridicat, iată că pe fața pustiei au rămas niște boabe mici, ca boabele de gheață pe pământ. 15 Când fiii lui Israel le‑au văzut, fiecare i‑a zis fratelui său: „Ce este aceasta?“ Căci nu știau ce este. Moise le‑a zis: „Este pâinea pe care DOMNUL v‑a dat‑o s‑o mâncați. 16 DOMNUL a poruncit: «Fiecare din voi să adune cât îi trebuie pentru hrană și anume un omer^[3] de fiecare persoană, după numărul celor din cortul lui. Să adunați pentru fiecare persoană din cortul vostru.»“ 17 Fiii lui Israel au făcut astfel: unii au adunat mai mult, alții mai puțin. 18 După ce au măsurat‑o cu omerul, au văzut că celui ce a adunat mai mult nu i‑a rămas în plus, iar cel ce a adunat mai puțin n‑a dus lipsă; fiecare om a adunat după nevoile lui. 19 Moise le‑a zis: „Nimeni să nu lase ceva din ea până dimineața!“ 20 Însă ei nu l‑au ascultat pe Moise. Unii au lăsat o parte din ea până dimineața, astfel că aceasta a făcut viermi și s‑a împuțit. Moise s‑a mâniat pe ei. 21 În fiecare dimineață adunau după cum aveau nevoie. Când soarele era fierbinte, pâinea se topea. 22 În ziua a șasea ei au adunat de două ori mai multă pâine, și anume doi omeri^[4] de fiecare. Când toți conducătorii comunității au venit și l‑au înștiințat pe Moise, (2Mo 16,16) 23 acesta le‑a zis: „Iată ce a spus DOMNUL: «Mâine este o zi de odihnă^[5], un Sabat sfânt pentru DOMNUL. Coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și tot ce vă rămâne păstrați până dimineața.»“ (3Mo 16,23; 3Mo 16,31; 3Mo 23,3; 3Mo 23,24; 3Mo 23,29; 3Mo 23,32; 3Mo 25,4; 3Mo 25,5)

3Mo 16,233Mo 16,313Mo 23,33Mo 23,243Mo 23,293Mo 23,323Mo 25,43Mo 25,5

24 Ei au păstrat‑o așa cum a poruncit Moise, și ea nu s‑a împuțit și n‑a făcut viermi. 25 Moise a zis: „Mâncați‑o azi, pentru că azi este Sabatul DOMNULUI; azi nu veți găsi pâine pe câmp. 26 S‑o adunați timp de șase zile, căci în ziua a șaptea, ziua de Sabat, ea nu va fi.“ 27 În ziua a șaptea însă, unii oameni din popor au ieșit să adune pâine, dar n‑au găsit nimic. 28 DOMNUL i‑a zis lui Moise: „Până când veți refuza să păziți poruncile și legile Mele? 29 Vedeți că DOMNUL v‑a dat Sabatul; de aceea vă dă El în a șasea zi pâine pentru două zile. Orice om să rămână acolo unde este. Niciunul să nu iasă din locul său în ziua a șaptea.“ 30 Și astfel, în ziua a șaptea poporul s‑a odihnit. 31 Casa lui Israel i‑a pus numele „mană“^[6]. Ea era ca sămânța de coriandru. Era albă, iar la gust era ca o turtă cu miere. 32 Moise a zis: „Acesta este cuvântul pe care l‑a poruncit DOMNUL: «Puneți deoparte un omer plin de mană, ca să fie păstrat de‑a lungul generațiilor voastre, pentru ca ei să vadă pâinea cu care v‑am hrănit în pustie, când v‑am scos din țara Egiptului.»“ 33 Moise i‑a zis lui Aaron: „Ia un vas, pune în el un omer plin cu mană și așază‑l înaintea DOMNULUI ca să fie păstrat de‑a lungul generațiilor voastre.“ 34 Aaron l‑a pus înaintea Mărturiei^[7], ca să fie păstrat acolo, așa cum DOMNUL îi poruncise lui Moise. 35 Fiii lui Israel au mâncat mană timp de patruzeci de ani, până când au ajuns într‑o țară locuită. Au mâncat mană până au ajuns la hotarul țării Canaan. ( 36 Un omer este a zecea parte dintr‑o efă.)