1.Mose 37 | Hoffnung für alle

Hoffnung für alle

Josefs Träume

1 Jakob wurde im Land Kanaan sesshaft, in dem auch schon sein Vater Isaak als Fremder gelebt hatte. 2 Und so geht seine Geschichte weiter: Jakobs Sohn Josef war inzwischen 17 Jahre alt. Seine Aufgabe war es, die Schaf- und Ziegenherden seines Vaters zu hüten, zusammen mit seinen Halbbrüdern, den Söhnen von Bilha und Silpa. Zu Hause verriet er seinem Vater, was die Brüder Schlechtes taten. 3 Jakob liebte Josef mehr als die anderen Söhne, weil er ihn noch im hohen Alter bekommen hatte. Darum ließ er für ihn ein besonders vornehmes und prächtiges^[1] Gewand anfertigen. 4 Natürlich merkten Josefs Brüder, dass ihr Vater ihn bevorzugte. Sie hassten ihn deshalb und konnten kein freundliches Wort mehr mit ihm reden. 5 Eines Nachts hatte Josef einen Traum. Als er seinen Brüdern am nächsten Morgen davon erzählte, wurden sie noch wütender auf ihn. 6 »Hört mal, was ich geträumt habe!«, rief Josef. 7 »Also, wir waren auf dem Feld und banden das Getreide in Garben zusammen. Da richtete meine sich plötzlich auf und blieb aufrecht stehen. Eure dagegen bildeten einen Kreis darum und verbeugten sich tief vor meiner Garbe.« 8 »Was, du willst also König werden und dich als Herrscher über uns aufspielen?«, schrien seine Brüder. Sie hassten ihn nun noch mehr, weil er das geträumt und so selbstherrlich davon berichtet hatte. 9 Bald darauf hatte Josef wieder einen Traum, und auch diesen erzählte er seinen Brüdern. »Hört mal zu! Ich sah, wie die Sonne, der Mond und elf Sterne sich tief vor mir verbeugten«, beschrieb er. 10 Diesmal erzählte er den Traum auch seinem Vater. »Was soll das?«, schimpfte der. »Bildest du dir etwa ein, dass wir alle – dein Vater, deine Mutter und deine Brüder – uns dir unterwerfen?« 11 Josefs Brüder waren eifersüchtig auf ihn, aber seinem Vater ging der Traum nicht mehr aus dem Kopf.

Josef soll verschwinden

12 Eines Tages trieben Josefs Brüder die Viehherden ihres Vaters nach Sichem, um sie dort weiden zu lassen. 13-14 Da sagte Jakob zu Josef: »Geh zu deinen Brüdern nach Sichem und erkundige dich, wie es ihnen und dem Vieh geht! Dann komm wieder und berichte mir!« »Gut«, sagte Josef. Er verließ das Tal von Hebron und machte sich auf den Weg nach Sichem. 15 Dort irrte er auf den Weideplätzen umher, bis er einen Mann traf. »Wen suchst du?«, fragte der. 16 »Meine Brüder mit ihren Herden. Hast du sie vielleicht gesehen?«, entgegnete Josef. 17 »Ja, sie sind von hier weitergezogen«, antwortete der Mann, »ich habe gehört, wie sie sagten, sie wollten nach Dotan ziehen.« Josef ging nach Dotan und fand sie dort. 18 Seine Brüder erkannten ihn schon von weitem. Noch bevor er sie erreichte, beschlossen sie, ihn umzubringen. 19 »Da kommt ja der Träumer!«, spotteten sie untereinander. 20 »Los, wir erschlagen ihn und werfen ihn in einen der tiefen Brunnen hier in der Gegend! Unserem Vater erzählen wir, ein wildes Tier hätte ihn gefressen. Dann werden wir ja sehen, was aus seinen Träumen wird!« 21 Nur Ruben wollte ihn retten. »Wir dürfen ihn nicht töten!«, rief er. 22 »Vergießt kein Blut! Werft ihn doch lebend in diesen Brunnen hier in der Steppe!« Ruben wollte ihn später heimlich wieder herausziehen und zu seinem Vater zurückbringen. 23 Kaum hatte Josef sie erreicht, da entrissen sie ihm sein vornehmes Gewand 24 und warfen ihn in den leeren Brunnenschacht. 25 Dann setzten sie sich, um zu essen. Auf einmal bemerkten sie eine Karawane mit ismaelitischen Händlern. Ihre Kamele waren beladen mit wertvollen Gewürzen und Harzsorten^[2]. Sie kamen von Gilead und waren unterwegs nach Ägypten. 26 Da sagte Juda: »Was haben wir davon, wenn wir unseren Bruder töten und den Mord an ihm verheimlichen? Nichts! 27 Los, wir verkaufen ihn an die Ismaeliter! Dann brauchen wir ihm nichts anzutun, schließlich ist er immer noch unser Bruder!« Die anderen stimmten zu, 28 und so holten sie Josef aus dem Brunnen und verkauften ihn für 20 Silberstücke an die ismaelitischen Händler^[3], die ihn mit nach Ägypten nahmen. 29 Ruben aber war nicht dabei gewesen. Als er nun zum Brunnen zurückkam und bemerkte, dass Josef verschwunden war, erschrak er und zerriss entsetzt seine Kleider. 30 »Der Junge ist weg!«, schrie er auf. »Wie kann ich jetzt noch meinem Vater in die Augen schauen?« 31 Sie schlachteten einen Ziegenbock, wälzten Josefs Gewand in dem Blut 32 und gingen damit zu ihrem Vater. »Das haben wir unterwegs gefunden«, sagten sie, »kannst du es erkennen? Ist es Josefs Gewand oder nicht?« 33 Jakob erkannte es sofort. »Das Gewand meines Sohnes!«, rief er. »Ein wildes Tier hat ihn gefressen! Josef ist tot!« 34 Er zerriss seine Kleider, wickelte als Zeichen der Trauer ein grobes Tuch um seine Hüften und weinte viele Tage um Josef. 35 Alle seine Söhne und Töchter kamen, um ihn zu trösten, aber keinem gelang es. »Bis zu meinem Tod werde ich um ihn trauern!«, weinte er. 36 Die Händler verkauften Josef in Ägypten an Potifar, einen Hofbeamten des Pharaos. Er war der Oberbefehlshaber der königlichen Leibwache.

Noua Traducere Românească

Iosif și frații săi

1 Iacov s‑a așezat în țara în care a locuit ca străin tatăl său, în țara Canaan. 2 Aceasta este istoria^[1] lui Iacov. La vârsta de șaptesprezece ani, Iosif păștea turma împreună cu frații săi, fiii Bilhei și ai Zilpei, soțiile tatălui său. Iosif a adus tatălui lor un raport rău despre ei. (1Mo 2,4) 3 Israel îl iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi, pentru că era un fiu născut la bătrânețe, și i‑a făcut o tunică decorată^[2]. 4 Când frații săi au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei, l‑au urât pe Iosif și n‑au putut să‑i vorbească prietenește. 5 Iosif a avut un vis pe care l‑a istorisit fraților săi, dar aceștia l‑au urât și mai mult. 6 El le‑a zis: – Ascultați, vă rog, visul pe care l‑am avut! 7 Se făcea că noi legam snopii în mijlocul câmpului. Dar iată că snopul meu s‑a ridicat și a stat drept, iar snopii voștri s‑au adunat în jurul lui și s‑au plecat înaintea snopului meu. 8 Frații săi i‑au răspuns: – Doar nu vei domni tu peste noi?! Doar nu ne vei stăpâni tu?! Și l‑au urât și mai mult din cauza viselor și a cuvintelor sale. 9 Iosif a mai avut un vis și l‑a istorisit și pe acesta fraților săi. El a zis: – Iată, am mai avut un vis. Se făcea că soarele, luna și unsprezece stele se plecau înaintea mea. 10 Dar când le‑a istorisit acest vis tatălui și fraților săi, tatăl său l‑a mustrat, zicându‑i: – Ce fel de vis este acesta pe care l‑ai avut? Oare vom veni eu, mama ta și frații tăi ca să ne plecăm până la pământ înaintea ta? 11 Frații săi l‑au invidiat, dar tatăl său a ținut minte acest vis.

Iosif este vândut de frații săi

12 Frații săi s‑au dus să pască turma tatălui lor lângă Șehem^[3]. 13 Israel i‑a zis lui Iosif: – Știi că frații tăi pasc oile lângă Șehem. Vino, căci vreau să te trimit la ei. El a răspuns: – Iată‑mă, sunt gata. 14 Israel i‑a zis: – Du‑te, vezi dacă frații tăi și turma sunt bine și adu‑mi vești. Apoi l‑a trimis din valea Hebron. Când a ajuns la Șehem, 15 un om l‑a găsit rătăcind pe câmp și l‑a întrebat: – Ce cauți? 16 El a zis: – Îi caut pe frații mei. Spune‑mi, te rog, unde pasc ei turma? 17 Omul acela i‑a răspuns: – Au plecat de aici. Căci i‑am auzit: „Să mergem la Dotan.“ Iosif s‑a dus pe urma fraților săi și i‑a găsit la Dotan. 18 Aceștia l‑au văzut de departe și, înainte ca el să ajungă la ei, au pus la cale să‑l omoare. 19 Ei și‑au zis unul altuia: – Iată că vine „stăpânul viselor“!^[4] 20 Haideți acum să‑l omorâm și să‑l aruncăm într-unul din aceste puțuri. Vom spune că l‑a devorat o fiară sălbatică și vom vedea ce se va alege de visele lui. 21 Dar când Ruben a auzit lucrul acesta, a încercat să‑l scape din mâinile lor, zicând: – Să nu‑i luăm viața! 22 Apoi Ruben le‑a zis: – Să nu vărsați sânge! Aruncați‑l în acest puț din pustie, fără să vă întindeți mâna asupra lui. Spunea aceasta pentru ca să‑l scape din mâinile lor și să‑l aducă înapoi la tatăl său. 23 Când Iosif a ajuns la frații săi, aceștia l‑au dezbrăcat de tunica sa, de tunica decorată pe care o purta, 24 l‑au luat și l‑au aruncat într‑un puț. Puțul era gol, fără pic de apă în el. 25 Apoi s‑au așezat să mănânce pâine. Ridicându‑și ochii, s‑au uitat și iată că o caravană de‑a ismaeliților venea din Ghilad. Cămilele lor erau încărcate cu condimente, balsam și smirnă, și mergeau să le ducă în Egipt. 26 Iuda le‑a zis fraților săi: „Ce câștigăm dacă ne vom ucide fratele și‑i ascundem sângele? 27 Haideți să‑l vindem ismaeliților și să nu ne întindem mâna asupra lui, pentru că este fratele nostru, carne din carnea noastră.“ Frații săi au fost de acord. 28 Când s‑au apropiat negustorii midianiți^[5], frații săi l‑au scos pe Iosif din puț și l‑au vândut ismaeliților cu douăzeci de șecheli^[6] de argint. Aceștia l‑au dus pe Iosif în Egipt. 29 Ruben s‑a întors la puț și iată că Iosif nu mai era acolo. El și‑a sfâșiat hainele, 30 s‑a întors la frații săi și a zis: „Băiatul a dispărut. Ce mă fac?“ 31 Dar ei au luat tunica lui Iosif, au înjunghiat un țap și au înmuiat tunica în sânge. 32 I‑au trimis tunica decorată tatălui lor, zicând: „Am găsit asta. Vezi dacă nu cumva este tunica fiului tău.“ 33 El a recunoscut‑o și a zis: „Este tunica fiului meu. L‑a devorat o fiară sălbatică. Fără îndoială, Iosif a fost sfâșiat în bucăți.“ 34 Atunci Iacov și‑a sfâșiat hainele, și‑a pus un sac pe coapse și l‑a bocit pe fiul său multe zile. 35 Toți fiii săi și toate fiicele sale au venit să‑l mângâie, dar el n‑a vrut să fie mângâiat, și a zis: „Bocind voi coborî la fiul meu în Locuința Morților^[7].“ Așa l‑a plâns tatăl său. 36 Midianiții l‑au vândut pe Iosif în Egipt lui Potifar, un demnitar al lui Faraon și comandant al gărzii^[8]. (1Mo 40,4)