1.Mose 8 | Hoffnung für alle

Hoffnung für alle

Gott denkt an Noah

1 Aber Gott hatte Noah und die Tiere in der Arche nicht vergessen. Er sorgte dafür, dass ein Wind aufkam, der das Wasser zurückgehen ließ. 2 Die Quellen in der Tiefe versiegten, und die Schleusen des Himmels wurden verschlossen, so dass kein Regen mehr fiel. 3 Nach den hundertfünfzig Tagen ging das Wasser allmählich zurück, 4 und plötzlich – am 17. Tag des 7. Monats – saß das Schiff auf einem der Berge von Ararat fest. 5 Bis zum 1. Tag des 10. Monats war das Wasser so weit gesunken, dass die Berggipfel sichtbar wurden. 6 Nach weiteren vierzig Tagen öffnete Noah das Fenster, das er eingebaut hatte, 7 und ließ einen Raben hinaus. Der flog so lange ein und aus, bis das Wasser abgeflossen war. 8 Noah ließ eine Taube fliegen, um zu sehen, ob das Wasser versickert war. 9 Aber die Taube fand keinen Platz zum Ausruhen, denn die Flut bedeckte noch das ganze Land. Darum kehrte sie zu Noah zurück. Er streckte seine Hand aus und holte sie wieder ins Schiff. 10 Dann wartete er noch weitere sieben Tage und ließ die Taube erneut hinaus. 11 Sie kam gegen Abend zurück, mit dem frischen Blatt eines Ölbaums im Schnabel. Da wusste Noah, dass das Wasser fast versickert war. 12 Eine Woche später ließ er die Taube zum dritten Mal fliegen, und diesmal kehrte sie nicht mehr zurück. 13 Im 601. Lebensjahr Noahs, am 1. Tag des 1. Monats, war das Wasser abgeflossen. Noah entfernte das Dach vom Schiff und hielt Ausschau. Tatsächlich – das Wasser war verschwunden! 14 Am 27. Tag des 2. Monats war der Erdboden wieder trocken.

Wieder auf festem Boden

15 Da sagte Gott zu Noah: 16 »Verlass mit deiner Frau, deinen Söhnen und Schwiegertöchtern die Arche! 17 Lass alle Tiere frei, die bei dir sind: die Vögel und alle großen und kleinen Landtiere. Sie sollen sich vermehren und sich auf der Erde ausbreiten!« 18 Also ging Noah mit seiner Familie aus dem Schiff, 19 und auch die vielen verschiedenen Tiere kamen nach ihren Arten geordnet heraus. 20 Dann baute Noah für den HERRN einen Altar und brachte von allen reinen Vögeln und den anderen reinen Tieren einige als Brandopfer dar. 21 Der HERR wurde durch das wohlriechende Opfer gnädig gestimmt und sagte sich: »Nie mehr will ich wegen der Menschen die Erde verfluchen, obwohl sie von frühester Jugend an voller Bosheit sind. Nie wieder will ich alles Leben vernichten, wie ich es getan habe! 22 Solange die Erde besteht, soll es immer Saat und Ernte, Kälte und Hitze, Sommer und Winter, Tag und Nacht geben.«

Noua Traducere Românească

1 Dumnezeu Și‑a adus aminte^[1] de Noe și de toate vietățile sălbatice și toate vitele care erau cu el în arcă. Dumnezeu a făcut să sufle un vânt peste pământ, iar apele s‑au potolit. 2 Izvoarele adâncului și stăvilarele cerului au fost închise, iar ploaia din cer a fost oprită. 3 Apele au început să se retragă de pe pământ. La sfârșitul celor o sută cincizeci de zile, ele au scăzut, 4 iar în luna a șaptea, în a șaptesprezecea zi a lunii, arca s‑a oprit pe munții Ararat. 5 Apele au continuat să scadă până în luna a zecea, iar în ziua întâi a lunii a zecea, s‑au văzut vârfurile munților. 6 După patruzeci de zile,^[2] Noe a deschis fereastra arcei pe care a făcut‑o 7 și a trimis afară un corb, care a ieșit, ducându‑se și întorcându‑se, până când apele de pe pământ au secat. 8 Apoi a trimis un porumbel ca să vadă dacă apele de pe suprafața pământului au scăzut. 9 Dar porumbelul n‑a găsit niciun loc de odihnă pentru talpa piciorului său și s‑a întors la Noe în corabie, căci încă mai era apă pe suprafața întregului pământ. Noe și‑a întins mâna, l‑a luat și l‑a adus la el în arcă. 10 A mai așteptat alte șapte zile și a trimis iarăși porumbelul afară din arcă. 11 Porumbelul s‑a întors la el seara și iată că în ciocul lui avea o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a înțeles că apele de pe pământ scăzuseră. 12 A mai așteptat alte șapte zile și a trimis iarăși porumbelul, dar acesta nu s‑a mai întors la el. 13 În anul șase sute unu^[3], în prima lună, în ziua întâi a lunii, apele secaseră de pe pământ. Noe a dat la o parte învelitoarea arcei, s‑a uitat și iată că suprafața pământului era uscată. 14 În a douăzeci și șaptea zi a lunii a doua, pământul era uscat. 15 Atunci Dumnezeu i‑a vorbit lui Noe, zicând: 16 „Ieși din arcă, tu, împreună cu soția ta, cu fiii tăi și cu soțiile acestora. 17 Scoate afară toate vietățile, de orice fel, care sunt cu tine – păsări, animale^[4] și orice animal care se târăște pe pământ^[5] – pentru ca ele să se răspândească pe pământ, să fie roditoare și să se înmulțească.“ (1Mo 1,24) 18 Astfel, Noe a ieșit din arcă împreună cu fiii săi, cu soția sa și cu soțiile fiilor săi. 19 De asemenea, orice vietate, orice târâtoare și orice pasăre, tot ce mișună pe pământ, potrivit familiilor lor, au ieșit și ele din arcă. 20 Atunci Noe a zidit un altar DOMNULUI, a luat din toate animalele curate și din toate păsările curate și le‑a adus ca ardere‑de‑tot pe altar. 21 DOMNUL a simțit aroma plăcută și a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema niciodată pământul din cauza omului, căci^[6] înclinația inimii lui este rea din tinerețe, și nici nu voi mai distruge toate viețuitoarele, așa cum am făcut‑o. 22 Atât timp cât va fi pământul, nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.“