1.Mose 50 | Hoffnung für alle

Hoffnung für alle

Trauer um Jakob

1 Voller Schmerz nahm Josef seinen Vater ein letztes Mal in die Arme, küsste ihn und weinte. 2 Dann beauftragte er seine Ärzte, den Körper einzubalsamieren. 3 Das dauerte wie gewohnt vierzig Tage, und ganz Ägypten trauerte siebzig Tage lang um Jakob. 4 Als die Trauerzeit vorüber war, bat Josef die königlichen Hofbeamten, dem Pharao auszurichten: 5 »Ich habe meinem Vater geschworen, ihn in Kanaan zu bestatten. Dort ist unser Familiengrab. Lass mich meinen Vater nach Kanaan bringen! Danach komme ich wieder zurück!« 6 Der Pharao ließ ihm sagen: »Du kannst deinen Vater bestatten, wie du es ihm versprochen hast.« 7 Josef machte sich auf den Weg. Mit ihm zogen die obersten Beamten und Würdenträger Ägyptens, 8 seine eigene Familie und die Familien seiner Brüder sowie alle anderen Angehörigen Jakobs. Nur die kleinen Kinder und das Vieh ließen sie in Goschen zurück. 9 Auch Kriegswagen und Reiter begleiteten die vielen Menschen, die Jakob die letzte Ehre erwiesen. Es war ein sehr großer Trauerzug. 10 Als sie nach Goren-Atad östlich des Jordan kamen, ließ Josef die Totenklage für seinen Vater halten. Sieben Tage lang wurde tief getrauert und der Tod Jakobs beweint. 11 Die einheimischen Kanaaniter beobachteten sie und staunten: »Seht, wie groß die Trauer der Ägypter ist!« Darum heißt der Ort Abel-Mizrajim (»Trauer der Ägypter«). 12-13 Jakobs Söhne erfüllten den Wunsch ihres Vaters und brachten ihn nach Kanaan. Sie bestatteten ihn in der Höhle bei Machpela, östlich von Mamre, in dem Familiengrab, das Abraham damals von dem Hetiter Efron gekauft hatte. 14 Danach kehrten Josef und seine Brüder mit dem Trauerzug nach Ägypten zurück.

Was Gott beschlossen hat, das steht fest

15 Weil ihr Vater nun tot war, bekamen Josefs Brüder Angst. »Was ist, wenn Josef sich jetzt doch noch rächen will und uns alles Böse heimzahlt, was wir ihm angetan haben?« 16 Sie schickten einen Boten zu Josef mit der Nachricht: »Bevor dein Vater starb, beauftragte er uns, dir zu sagen: 17 ›Vergib deinen Brüdern das Unrecht von damals! Trage ihnen nicht nach, was sie dir Schlimmes angetan haben!‹ Darum bitten wir dich jetzt: Verzeih uns! Wir dienen doch demselben Gott wie du und unser Vater!« Als Josef das hörte, musste er weinen. 18 Danach kamen die Brüder selbst zu ihm, warfen sich zu Boden und sagten: »Bitte, Herr, wir sind deine Diener!« 19 Aber Josef erwiderte: »Habt keine Angst! Ich maße mir doch nicht an, euch an Gottes Stelle zu richten! 20 Ihr wolltet mir Böses tun, aber Gott hat Gutes daraus entstehen lassen. Durch meine hohe Stellung konnte ich vielen Menschen das Leben retten. 21 Ihr braucht also nichts zu befürchten. Ich werde für euch und eure Familien sorgen.« So beruhigte Josef seine Brüder und redete ihnen freundlich zu.

Josefs Tod

22 Josef, seine Brüder und ihre Familien blieben in Ägypten wohnen. Josef wurde 110 Jahre alt. 23 Er sah noch Ephraims Kinder und Enkel. Auch erlebte er noch die Kinder von Machir, dem Sohn Manasses, und nahm sie in seine Familie auf.^[1] (1Mo 30,3) 24 Als Josef merkte, dass er bald sterben würde, versammelte er seine Brüder um sich und sagte: »Mein Leben geht bald zu Ende. Aber Gott wird euch zu Hilfe kommen, darauf könnt ihr euch verlassen. Er wird euch aus Ägypten herausführen und in das Land bringen, das er Abraham, Isaak und Jakob versprochen hat. 25 Schwört mir, dass ihr meine Gebeine mitnehmt, wenn Gott euch nach Kanaan bringt!« Die Brüder schworen es. 26 Josef starb im Alter von 110 Jahren. Sein Körper wurde einbalsamiert und in einen Sarg gelegt.

Noua Traducere Românească

1 Atunci Iosif s‑a aruncat pe fața tatălui său, a plâns și i‑a dat sărutare. 2 Apoi Iosif le‑a poruncit slujitorilor săi doctori să‑l îmbălsămeze pe tatăl său, și doctorii l‑au îmbălsămat pe Israel. 3 După ce s‑au împlinit patruzeci de zile – căci acesta era timpul necesar pentru îmbălsămare – egiptenii l‑au jelit șaptezeci de zile. 4 După ce au trecut zilele de jale, Iosif le‑a vorbit celor de la curtea lui Faraon, zicând: „Dacă am găsit bunăvoință înaintea voastră^[1], vă rog să‑i vorbiți lui Faraon astfel: 5 «Tatăl meu m‑a pus să jur, zicând: ‘Iată, eu sunt pe moarte. Să mă înmormântezi în mormântul meu, pe care mi l‑am săpat în țara Canaan’. De aceea dă‑mi voie, te rog, să mă sui acolo ca să‑l înmormântez pe tatăl meu, iar apoi mă voi întoarce.»“ 6 Faraon a zis: „Suie‑te și înmormântează‑l pe tatăl tău, așa cum te‑a pus să juri.“ 7 Iosif s‑a suit să‑și înmormânteze tatăl și împreună cu el s‑au suit toți slujitorii lui Faraon, bătrânii palatului lui și toți bătrânii țării Egiptului, 8 toată familia lui Iosif, frații săi și familia tatălui său. Au lăsat în ținutul Goșen doar copiii, turmele și cirezile lor. 9 Împreună cu el s‑au suit care și călăreți, astfel încât convoiul era foarte mare. 10 Când au ajuns la Aria lui Atad^[2], care se află dincolo de Iordan, au jelit acolo mult și amarnic. Iosif a ținut o perioadă de bocet de șapte zile pentru tatăl său. 11 Când locuitorii țării, canaaniții, au văzut bocetul din Aria lui Atad, au zis: „Acesta este un mare bocet pentru Egipt.“ De aceea acelui loc i s‑a pus numele Abel-Mițrayim^[3]. El se află dincolo de Iordan. 12 Astfel, fiii lui Iacov au făcut pentru el așa cum le‑a poruncit acesta. 13 Fiii săi l‑au dus în țara Canaan și l‑au înmormântat în peștera din ogorul Mahpela, la răsărit de Mamre, pe care Avraam a cumpărat‑o de la hititul Efron, împreună cu ogorul, ca teren pentru înmormântare. 14 După ce l‑a înmormântat pe tatăl său, Iosif s‑a întors în Egipt, împreună cu frații săi și cu toți cei ce se suiseră cu el ca să‑și înmormânteze tatăl.

Bunătatea lui Iosif față de frații săi

15 Când frații lui Iosif au văzut că tatăl lor murise, au zis: „Dacă cumva Iosif ne va dușmăni și ne va întoarce pe deplin tot răul pe care i l‑am făcut?“ 16 De aceea au trimis să‑i spună lui Iosif: „Tatăl tău a poruncit înainte de moarte, zicând: 17 «Așa să‑i spuneți lui Iosif: ‘Oh, iartă, te rog, fărădelegea fraților tăi și păcatul lor, căci ți‑au făcut rău!’» Acum, iartă, te rugăm, fărădelegea robilor Dumnezeului tatălui tău!“ Iosif a plâns când i‑au spus aceste cuvinte. 18 Frații lui au venit, s‑au plecat înaintea lui și au zis: – Iată, suntem robii tăi. 19 Iosif le‑a răspuns: – Nu vă temeți, căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? 20 Voi ați plănuit împotriva mea ce este rău, dar Dumnezeu a plănuit aceasta spre bine, ca să țină în viață un popor numeros, așa cum face astăzi. 21 Așadar, să nu vă temeți! Eu însumi vă voi asigura hrana, vouă și copiilor voștri. Apoi i‑a mângâiat și le‑a vorbit pe placul inimii lor.

Moartea lui Iosif

22 Iosif a locuit în Egipt împreună cu familia tatălui său. El a trăit o sută zece ani. 23 Iosif i‑a văzut pe copiii lui Efraim până la a treia generație, iar copiii lui Machir, fiul lui Manase, au fost născuți pe genunchii săi^[4]. (1Mo 30,3; 1Mo 48,12) 24 Apoi Iosif le‑a zis fraților săi: „Eu voi muri, dar Dumnezeu va veni sigur la voi și vă va duce din această țară în țara pe care le‑a jurat‑o lui Avraam, Isaac și Iacov.“ 25 Iosif i‑a pus pe fiii lui Israel să jure, zicând: „Dumnezeu va veni sigur la voi. Să luați atunci oasele mele de aici.“ 26 Iosif a murit la vârsta de o sută zece ani. După ce l‑au îmbălsămat, l‑au pus într‑un sicriu, în Egipt.