1.Mose 2 | Hoffnung für alle

Hoffnung für alle

1 So waren nun Himmel und Erde erschaffen mit allem, was dazugehört. 2-3 Am siebten Tag hatte Gott sein Werk vollendet und ruhte von seiner Arbeit. Darum segnete er den siebten Tag und sagte: »Dies ist ein ganz besonderer, heiliger Tag! Er gehört mir.«

Im fruchtbaren Garten

4 Und so ging es weiter, nachdem Gott, der HERR, Himmel und Erde geschaffen hatte: 5 Damals wuchsen noch keine Gräser und Sträucher, denn Gott hatte es noch nicht regnen lassen. Außerdem war niemand da, der den Boden bebauen konnte. 6 Nur aus der Tiefe der Erde stieg Wasser auf und tränkte den Boden. 7 Da nahm Gott, der HERR, etwas Staub von der Erde, formte daraus den Menschen und blies ihm den Lebensatem in die Nase. So wurde der Mensch ein lebendiges Wesen. 8 Dann legte Gott, der HERR, einen Garten im Osten an, in der Landschaft Eden, und brachte den Menschen, den er geformt hatte, dorthin. 9 Viele prachtvolle Bäume ließ er im Garten wachsen. Ihre Früchte sahen köstlich aus und schmeckten gut. In der Mitte des Gartens standen zwei Bäume: der Baum, dessen Frucht Leben schenkt, und der Baum, der Gut und Böse erkennen lässt. 10 Ein Fluss entsprang in Eden und bewässerte den Garten. Dort teilte er sich in vier Arme: 11-12 Der erste Fluss heißt Pischon; er fließt rund um das Land Hawila. Dort gibt es reines Gold, wertvolles Harz und den Edelstein Onyx. 13 Der zweite ist der Gihon; er fließt rund um das Land Kusch^[1]. 14 Der dritte heißt Tigris und fließt östlich von Assyrien. Der vierte ist der Euphrat. 15 Gott, der HERR, brachte den Menschen in den Garten von Eden. Er gab ihm die Aufgabe, den Garten zu bearbeiten und ihn zu bewahren. 16 Dann schärfte er ihm ein: »Von allen Bäumen im Garten darfst du essen, 17 nur nicht von dem Baum, der dich Gut und Böse erkennen lässt. Sobald du davon isst, musst du sterben!« 18 Gott, der HERR, sagte: »Es ist nicht gut, dass der Mensch allein ist. Ich will ihm jemanden zur Seite stellen, der zu ihm passt!« 19 Er brachte alle Landtiere und Vögel, die er aus dem Erdboden geformt hatte, zu dem Menschen, um zu sehen, wie er sie nennen würde. Genau so sollten sie dann heißen. 20 Der Mensch betrachtete die Tiere und benannte sie. Für sich selbst aber fand er niemanden, der zu ihm passte und ihm eine Hilfe sein könnte. 21 Da ließ Gott, der HERR, einen tiefen Schlaf über ihn kommen, entnahm ihm eine Rippe und verschloss die Stelle wieder mit Fleisch. 22 Aus der Rippe formte er eine Frau und brachte sie zu dem Menschen. 23 Da rief dieser: »Endlich gibt es jemanden wie mich! Sie wurde aus einem Teil von mir gemacht – wir gehören zusammen!«^[2] 24 Darum verlässt ein Mann seine Eltern und verbindet sich so eng mit seiner Frau, dass die beiden eins sind mit Leib und Seele. 25 Der Mann und die Frau waren nackt, sie schämten sich aber nicht.

Noua Traducere Românească

1 Astfel au fost sfârșite cerurile, pământul și întreaga lor oștire. 2 În ziua a șaptea, Dumnezeu Și‑a sfârșit lucrarea pe care o făcuse. El S‑a odihnit^[1] în ziua a șaptea de toată lucrarea pe care o făcuse. 3 Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit‑o, pentru că în ea S‑a odihnit de^[2] toată lucrarea pe care a făcut‑o în creație.

Adam și Eva

4 Aceasta este istoria^[3] cerurilor și a pământului, când au fost create. În ziua când DOMNUL Dumnezeu^[4] a făcut pământul și cerurile, (1Mo 5,1; 1Mo 6,9; 1Mo 10,1; 1Mo 11,10; 1Mo 11,27; 1Mo 25,12; 1Mo 25,19; 1Mo 36,1; 1Mo 37,2; 2Mo 3,14; 2Mo 6,2)

1Mo 5,11Mo 6,91Mo 10,11Mo 11,101Mo 11,271Mo 25,121Mo 25,191Mo 36,11Mo 37,22Mo 3,142Mo 6,2

5 pe pământ nu era încă niciun tufiș, iar iarba câmpului încă nu încolțise pentru că DOMNUL Dumnezeu nu dăduse ploaie pe pământ și nu era niciun om ca să lucreze pământul, 6 ci un izvor^[5] se ridica din pământ și uda toată suprafața pământului. 7 Atunci DOMNUL Dumnezeu l‑a întocmit pe Adam^[6] din țărâna pământului și a suflat în nările lui suflare de viață, iar Adam a devenit un suflet viu. 8 DOMNUL Dumnezeu a plantat o grădină în Eden, în răsărit, și l‑a pus acolo pe omul pe care îl întocmise. 9 DOMNUL Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni pentru hrană, precum și Pomul Vieții, în mijlocul grădinii, și Pomul Cunoașterii Binelui și a Răului. 10 Un râu ieșea din Eden ca să ude grădina, iar de acolo se despărțea în patru brațe. 11 Numele celui dintâi este Pișon. El înconjura toată țara Havila, unde este aur. 12 Aurul acelei țări este bun. Acolo se găsesc și bedelium^[7] și piatră de onix. 13 Numele celui de‑al doilea râu este Ghihon. El înconjura toată țara Cuș^[8]. 14 Numele celui de‑al treilea râu este Hiddekel^[9]. El curge la răsăritul Așurului^[10]. Al patrulea râu este Eufratul. 15 DOMNUL Dumnezeu l‑a luat pe Adam și l‑a așezat în grădina Edenului, ca s‑o lucreze și s‑o păzească. 16 DOMNUL Dumnezeu i‑a poruncit lui Adam, zicând: „Să mănânci, desigur, din orice pom din grădină, 17 dar din Pomul Cunoașterii Binelui și a Răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, sigur vei muri!“ 18 Apoi DOMNUL Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca Adam să fie singur. Îi voi face un ajutor potrivit.“ 19 DOMNUL Dumnezeu a întocmit din pământ fiecare vietate a câmpului și fiecare pasăre a cerului și le‑a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi. Și orice nume pe care Adam îl punea fiecărei ființe vii, acela îi era numele. 20 Adam le‑a pus nume tuturor vitelor și păsărilor cerului și fiecărei vietăți a câmpului, însă pentru el nu s‑a găsit niciun ajutor potrivit. 21 Atunci DOMNUL Dumnezeu a trimis un somn adânc peste Adam, iar acesta a adormit. El a luat una dintre coastele lui și a închis carnea la locul ei. 22 Și, din coasta pe care a luat‑o din Adam, DOMNUL Dumnezeu a făcut o femeie și a adus‑o la Adam. 23 Atunci Adam a zis: „În sfârșit, aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea. Aceasta se va numi«femeie^[11]», pentru că a fost luată din bărbat.“ 24 De aceea bărbatul își va lăsa tatăl și mama și se va alipi de soția lui, iar ei vor fi un singur trup. 25 Omul și soția lui erau amândoi goi și nu le era rușine.