Psalm 104 | Hoffnung für alle

Freude an Gottes Schöpfung

1 Ich will den HERRN preisen von ganzem Herzen. HERR, mein Gott, wie groß bist du! Majestätische Pracht ist dein Festgewand, 2 helles Licht umhüllt dich wie ein Mantel. Du spanntest den Himmel aus wie ein Zeltdach, 3 über den Wolken* hast du deine Wohnung errichtet. Ja, die Wolken sind dein Wagen, du fährst auf den Flügeln des Windes dahin. 4 Wind und Wetter sind deine Boten, und feurige Flammen sind deine Diener. 5 Die Erde stelltest du auf ein festes Fundament, niemals gerät sie ins Wanken. 6 Wie ein Kleid bedeckte die Urflut ihre Kontinente, die Wassermassen standen noch über den Bergen. 7 Doch vor deinem lauten Ruf wichen sie zurück, vor deinem Donnergrollen flohen sie. 8 Die Berge erhoben sich, und die Täler senkten sich an den Ort, den du für sie bestimmt hattest. 9 Du hast dem Wasser eine Grenze gesetzt, die es nicht überschreiten darf, nie wieder soll es die ganze Erde überschwemmen. 10 Du lässt Quellen sprudeln und als Bäche in die Täler fließen, zwischen den Bergen finden sie ihren Weg. 11 Die Tiere der Steppe trinken davon, Wildesel stillen ihren Durst. 12 An ihren Ufern nisten die Vögel, in dichtem Laub singen sie ihre Lieder. 13 Vom Himmel lässt du Regen auf die Berge niedergehen, die Erde versorgst du und schenkst reiche Frucht. 14 Du lässt Gras wachsen für das Vieh und Pflanzen, die der Mensch anbauen und ernten kann. 15 So hat er Wein, der ihn erfreut, Öl, das seinen Körper pflegt, und Brot, das ihn stärkt. 16 Du, HERR, hast die riesigen Zedern auf dem Libanongebirge gepflanzt und gibst ihnen genügend Regen. 17 In ihren Zweigen bauen die Vögel ihre Nester, und Störche haben in den Zypressen ihren Brutplatz. 18 In den hohen Bergen hat der Steinbock sein Revier, und das Murmeltier* findet in den Felsen Zuflucht. 19 Du hast den Mond gemacht, um die Monate zu bestimmen, und die Sonne weiß, wann sie untergehen soll. 20 Du lässt die Dunkelheit hereinbrechen, und es wird Nacht – dann regen sich die Tiere im Dickicht des Waldes. 21 Die jungen Löwen brüllen nach Beute; von dir, o Gott, erwarten sie ihre Nahrung. 22 Sobald aber die Sonne aufgeht, schleichen sie zurück in ihre Schlupfwinkel und legen sich dort nieder. 23 Dann steht der Mensch auf und geht an seine Arbeit, er hat zu tun, bis es wieder Abend wird. 24 O HERR, welch unermessliche Vielfalt zeigen deine Werke! Sie alle sind Zeugen deiner Weisheit, die ganze Erde ist voll von deinen Geschöpfen. 25 Da ist das Meer – so unendlich groß und weit, unzählbar sind die Tiere darin, große wie kleine. 26 Schiffe ziehen dort vorüber und auch die Seeungeheuer, die du geschaffen hast, um mit ihnen zu spielen. 27 Alle deine Geschöpfe warten auf dich, dass du ihnen zur rechten Zeit zu essen gibst. 28 Sie holen sich die Nahrung, die du ihnen zuteilst. Du öffnest deine Hand, und sie werden reichlich satt. 29 Doch wenn du dich von ihnen abwendest, müssen sie zu Tode erschrecken. Ja, sie sterben und werden zu Staub, wenn du ihnen den Lebensatem nimmst. 30 Doch wenn du deinen Geist schickst, wird neues Leben geschaffen, und die Erde kann sich wieder entfalten. 31 Die Herrlichkeit des HERRN möge ewig bestehen! Er freue sich an dem, was er geschaffen hat! 32 Er braucht die Erde nur anzusehen – schon fängt sie an zu beben; und wenn er die Berge berührt, dann stoßen sie Rauch aus. 33 Singen will ich für den HERRN, solange ich bin, für meinen Gott will ich musizieren mein Leben lang. 34 Wie freue ich mich über den HERRN – möge ihm mein Lied gefallen! 35 Doch wer sich ihm widersetzt, soll nicht mehr weiterleben, ja, die Gottlosen sollen vom Erdboden verschwinden. Ich will den HERRN preisen von ganzem Herzen. Halleluja – lobt den HERRN!

Noua Traducere Românească

1 Suflete al meu, binecuvântează‑L pe DOMNUL! DOAMNE, Dumnezeul meu, Tu ești nemărginit de mare! Tu ești îmbrăcat cu splendoare și măreție! 2 Tu Te învelești cu lumina ca și cu o manta; Tu întinzi cerurile ca pe un cort, 3 și pui grinzile odăilor Tale de sus pe ape. Din nori Îți faci car și umbli pe aripile vântului. 4 El îi face pe îngerii Săi duhuri* și pe slujitorii Săi – un foc arzător. 5 Tu ai statornicit pământul pe temeliile lui, ca să nu se clatine niciodată. 6 L‑ai acoperit cu adâncul ca și cu o haină. Apele stăteau pe munți, 7 dar la mustrarea Ta au fugit, la bubuitul tunetului Tău au luat‑o la fugă. 8 S‑au scurs de pe munți, au coborât în văi, în locul pe care l‑ai hotărât pentru ele. 9 Le‑ai pus un hotar peste care nu au voie să treacă, ca să nu se întoarcă și să acopere pământul. 10 Tu faci să țâșnească izvoarele în albii uscate* și ele curg printre munți. 11 Toate vietățile câmpului se adapă din ele și măgarii sălbatici își potolesc setea acolo. 12 Pe malul lor își fac cuibul păsările cerului care‑și fac auzit glasul din frunziș. 13 Din odăile de sus, Tu uzi munții; pământul se satură de rodul lucrărilor Tale. 14 Tu faci să crească iarbă pentru vite și verdețuri pe care omul să le cultive. Faci să iasă hrană din pământ: 15 vin care înveselește inima omului, ulei care dă strălucire feței și pâine care întărește inima omului. 16 Copacii DOMNULUI sunt bine udați, cedrii Libanului pe care El i‑a sădit. 17 În ei își fac cuibul păsările; barza își are casa în chiparoși. 18 Munții cei înalți sunt ai țapilor sălbatici, iar stâncile sunt un adăpost pentru viezurii de stâncă.* 19 El a făcut luna să arate vremurile, iar soarele știe când să apună. 20 Tu aduci întunericul și se face noapte; atunci toate vietățile pădurii încep să mișune. 21 Puii de leu rag după pradă, cerându‑și hrana de la Dumnezeu. 22 Când răsare soarele, se adună și se culcă în vizuinile lor. 23 Atunci iese omul la lucrul lui, la munca lui – până seara. 24 Ce multe sunt lucrările Tale, DOAMNE! Pe toate le‑ai făcut cu înțelepciune; pământul este plin de vietățile* Tale. 25 Iată marea cât de încăpătoare și de întinsă este! Acolo mișună vietăți fără număr, viețuitoare mici și mari. 26 Corăbiile o străbat, în ea se joacă Leviatanul*, pe care l‑ai întocmit Tu. 27 Toate nădăjduiesc în Tine ca să le dai hrana la vreme. 28 Când Tu le‑o dai, ele o primesc; când Tu Îți deschizi mâna, ele se satură de bunătăți. 29 Când Îți ascunzi fața, ele se îngrozesc; când le iei suflarea, ele mor și se întorc în țărână. 30 Când Îți trimiți Duhul*, ele sunt create, înnoind astfel fața pământului. 31 Fie ca slava DOMNULUI să rămână pe vecie! DOMNUL să Se bucure de lucrările Sale, 32 El, Care atunci când privește pământul, acesta se cutremură, iar când atinge munții, aceștia fumegă. 33 Voi cânta DOMNULUI cât voi trăi! Voi cânta spre lauda Dumnezeului meu cât voi fi! 34 Fie‑I plăcută cugetarea mea! Eu mă voi bucura în DOMNUL. 35 Să piară păcătoșii de pe pământ, și cei răi să nu mai fie! Suflete al meu, binecuvântează‑L pe DOMNUL! Lăudați‑L pe DOMNUL!*

Psalm 104 | Hoffnung für alle Noua Traducere Românească

Freude an Gottes Schöpfung